I met Laura in the first “albergue” on the Portuguese Way of Saint James. She lives in in the United States of America, in California, but her origin is Mexican. The way she lived her life makes her a model for WomenEsteem International community and you are just one step away to discover why.
She had her first child when she was 18 and she got pregnant during College. 26 years ago, the US rules were against pregnant women in College and she had to fight the system to complete the last three months of her studies. She succeeded and two years after having her first child, she started studying to become an Ambulance paramedic. Four years later she enrolled into the firefighters school and she was the only women out of the four enrolled who graduated the program.
The current precent of firefighter women in US is 3%, hence why her job makes Laura a model for the women we are promoting in our community.
She is involved in a special program launched by the “The California Firefighter Joint Apprenticeship Committee” (Cal-JAC) and dedicated to promote the firefighter career among young women and recruit the ones who have what it takes to be a Hero. Because that’s how the firefighters are seen, and for sure they are the Heroes of our modern days! And when you add a woman in this combination, the message is even more powerful. By nature, the women have the power of creation, of giving birth, and saving other people’s live as a medic or firefighter, makes them even stronger and special.
For our Community, Laura is a true model because she managed to put together her personal life raising up two beautiful boys, Antonio 27 years old and Alfonso 21 years old, being a single mom, fighting the US system while she was pregnant, building up her career as a firefighter, being a daughter and becoming a wife. She is a great mix of all these aspects of her own Self, however she is more than that in the same time. She is a woman walking her own path and discovering new dimensions of herself, aspects she always had but they were quite for 47 years.
Laura became an important part of my life. I’m watching her walking everyday, getting still (she is such an active person), paying attention to all the details outside and inside her own being, and just be… Here and Now! And she reminds me of myself, of my own journey in understanding my own light and my shadows. But the most important part is that she challenges me everyday to look and think from so many perspectives at certain things to be able to answer her questions. And that’s what I call mutual growth support, the most powerful skill women have!
So, Thank you, Laura, for stepping into my life so unexpectedly and walking side by side one of the most important journeys of our lives. We both think everyone should do the Camino and as Laura said today: “What’s one month? It’s not even a paragraph in the book of your life!”
Este o idee care m-a vizitat prima dată acum vreo săptămână în timp ce făceam duş, recunosc. 😊
De atunci, îmi tot cântă în cap ca şi când ar fi o voce externă minţii mele. Şi iat-o în miez de noapte, cum mă vizitează din nou şi mă face să mă ridic din pat, să aprind lumina şi să iau laptop-ul să-i dau un pic de conţinut.
Ideea se adresează tuturor persoanelor din Bucureşti, obosite de clişeul de a petrece Crăciunul în casă, la masă, cu ochii alipiţi de ecranul televizorului, mâncând şi aşteptând să treacă şi momentul ăsta din an. Şi din populaţia aceasta, extragem acel eşantion de oameni care ştiu că au curajul şi determinarea să spargă pattern-ul descris mai sus şi să plece pe străzi pe 25 decemebrie pe la prânz sau într-un cămin de bătrâni care nu mai au pe nimeni, să le ofere o oră sau două din viaţa lor şi ceva ce le este la îndemână şi pot dărui. De la o prăjitură sau ceva de mâncare desprins din munţii aceia pe care mama şi mamaie îi pregătesc ca pentru sfârşitul lumii, până la un fular, o căciulă, o pereche de mănuşi sau orice altceva, ce prisoseşte în casă în condiţii bune şi poate fi folosit.
De o săptămână caut pe internet şi întreb în stânga şi în dreapta, cine ştie pe cineva, care ştie pe cineva, care cunoaşte un cămin de bătrâni ce nu este sponsorizat de nimeni de sărbători. Încă nu am găsit şi asta mă bucură, pentru că a crescut interesul în perioada sărbătorilor de a-i ajuta pe cei care au diferite nevoi.
De ce cămin de bătrâni, vă veţi întreba?
Pentru că acei bătrâni au fost cândva ca noi şi au visat să schimbe lumea şi au avut familii şi nu şi-au dorit să ajungă să fie singuri la bătrâneţe. Recunoaşteţi modelul? Şi noi, în majoritate, gândim la fel, dar nu ştim ce ne va rezerva ziua de mâine. Ca atare, la finalul vieţii, ori ne împăcăm cu tot ceea ni se întâmplă, ori drama devine atât de mare că unele suflete se refugiază într-un Alzheimer, altele într-un auz mai slab sau doar într-o singurătate tăcută, mocnită şi grea. Şi orice ajutor vine până atunci de sărbători, este binevenit, lăudabil şi privit cu zâmbetul pe buze, însă în zilele când s-au obişnuit să fie în familie, să stea ca noi obosiţi, ghiftuiţi, nervoşi pe mamaie care comentează nu ştiu ce emisiune, ei sunt tot singuri şi disperarea este mai mare. Este un un model social inoculat de atâtea generaţii, într-adevăr, care te încapsulează, iar nesesizat şi nelucrat, devine o dramă şi nu doar pentru bătrâni, ci şi pentru oricare dintre noi.
Eu am simţit-o în urmă cu 4 ani când am parcurs Camino de Santiago. S-a nimerit ca de Paşte să fiu pe drum. Pentru prima data în 32 de ani, eram singură de Paşte. Ideea mi s-a părut interesantă la început, însă cu cât se apropia ziua, mă simţeam cumva pierdută. Cu câteva zile înainte, am început să caut localităţi cu biserică ortodoxă, gândindu-mă că asta îmi va suplini lipsa celor dragi aflaţi acasă. Nu am găsit. Am ajuns în seara de sâmbătă într-un orăşel ce mi s-a arătat în toată spendoarea lui de la înălţime, eu coborând de pe munte. Nu mai îmi amintesc numele orăşelului, însă mi-a rămas amintirea emoţiei şi a disperării de a zări de sus o turlă asemănătoare bisericilor ortodoxe. Şi am găsit turla şi am mers plină de speranţă să intru în biserică. Era închisă şi era catolică. Paştele catolic fusese cu vreo lună înainte, deci nicio mişcare. Am trăit în acel moment, cea mai mare disperare şi cel mai profund sentiment de singurătate şi lipsă de apartenenţă. Mergem către refugiu deznădăjduită şi mă întrebam cine m-a pus să îmi aleg să fiu departe de casă de Paşte. Eram furioasă pe mine că făcusem această alegere şi toată seara mi s-a părut mizerabilă. Primeam mesaje şi urări, răspundeam la ele şi încercam să absorb prin toţi porii un sprit de departe… de prea departe.
A doua zi m-am trezit şi am pornit la drum. M-am gândit la ce aş fi făcut în ziua de Paşte dacă aş fi fost acasă. Păi, aş fi dormit până la 12:00-13:00 după noaptea petrecută până dimineaţă la slujba de Înviere, m-aş fi trezit, aş fi luat Paşti, aş fi mâncat vreo două ouă roşii, dar aş fi spart vreo 6-7 în competiţie cu cei din familie, aş fi mâncat multe prăjituri făcute în casă şi ceva mâncare fără carne, m-aş fi dus în câteva vizite de familie sau la prieteni şi aş fi revenit în pat pe la miezul nopţii ghiftuită, poate puţin cu stomacul în gât că pe la toată lumea trebuie să guşti câte ceva. În schimb, pe Camino, am mers toată ziua, am cunoscut oameni noi, m-am bucurat de locuri minunate, am mâncat doar cât am avut nevoie şi ce am găsit pe parcursul drumului, iar pe la ora 19:00-20:00 am intrat într-un refugiu, am cunoscut alţi oameni, am râs ascultându-le poveştile şi am decis să rămân acolo peste noapte.
Care dintre cele două experienţe m-a făcut mai fericită?
Păi, în ciuda disperării din seara anterioară şi a suferinţei din capul meu, da, din capul meu (!!!), a doua zi m-am simţit eliberată de o constrângere socială. În 2016, de Paşte, eram în India la Christina, o prietenă româncă. Am încercat să vopsim ouă cu sfeclă. Eşec total. Am luat maşina şi am mers să vizităm câteva temple, dintre care unul în satul Nandi, Templul Bhoga Nandishvara, construit în secolul al IX-lea şi dedicat zeului Shiva. Fericire maximă!!!
Privesc sărbătorile cu detaşare acum şi încerc să o învăţ şi pe mama să nu se mai chinuie să gătească timp de trei zile atâta mâncare pe care sfârşeşte să o mânânce doar ea până la Revelion, când face alt munte de mâncare. Nu înţelege şi o înţeleg, aşa cum îi înţeleg şi pe cei fără familii din varii motive. Anul acesta însă, sper ca mama să vină în Bucureşti, să meargă cu mine să facem ziua mai frumoasă şi altor persoane care au nevoie. Încă nu ştiu cui sau unde anume, dar am încredere că voi ajunge exact la acele suflete care au nevoie de o prezenţă în acea zi.
Deci, dacă te interesează să faci şi tu asta cu noi pe 25 decembrie, lasă un comentariu sau trimite-ne un mesaj pe facebook messenger. Sărbători Fericite! 😊
